Cuvânt înainte

Cu ceva timp în urmă, revista Medic ro nr.33/04.07 dădea publicităţii un interviu solicitat, de o tânără colegă (care între timp a emigrat), menit să tragă un semnal de alarmă asupra nevoii stringente de a se reveni şi a se valorifica medicina clinică. Ceea ce atunci demersul meu reprezenta un act solitar, la ora scrierii acestor rânduri (începutul anului 2011), a devenit pentru mine o îndatorire presantă faţă de dumneavoastră, cititorii mei posibili, la început, sau în plină desfăşurare a activităţii medicale, dar şi faţă de şcoala de medicină românească căreia îi datorez cel mai mult, în formarea mea ca practician.

Iniţierea unei asemenea temerare acţiuni (ce ar putea deveni în timp o veritabilă forţă motrice, în modelarea gândirii şi eficientizării actului medical de zi cu zi), mi se pare îndreptăţită din mai multe considerente, unele din ele fiind expuse parţial în prefaţa lucrărilor mele editate în anii precedenţi.

1. Slăbirea până la deteriorarea alarmantă a calităţii procesului de instrucţie a studentului medicinist, a rezidentului, a tânărului medic din România, în general vorbind, adevăr ce are la bază coborârea alarmantă a ştachetei pregătirii profesionale şi didactice a corpului universitar (în proporţii diferite în unităţile de profil din ţară), odată cu qvasiabandonarea codexului moral, dăltuit cândva de Hipocrates, frate monovitelin cu codexul creştin.

Acest lucru a fost posibil în anii cumpliţi ai comunismului, prin ingerinţa brutală a partidului şi a securităţii în învăţământul superior medical (şi nu numai), proces nociv, soldat, în primul rând, prin înlăturarea din învăţământul medical superior a cadrelor celor mai valoroase (privind cuantumul de cunoştinţe, studiile şi doctoratele în străinătate etc. dar  şi cu un comportament patriotic şi socio-moral ireproşabil) şi înlocuirea lor cu indivizi „cu origine sănătoasă”, recrutaţi dintre membrii partidului comunist, securităţii, straturilor inculte ale societăţii etc., dar şi de o moralitate jalnică: lipsiţi de verticalitate, corupţi, vicioşi, abuzivi, superficiali, trufaşi şi iresponsabili. Excepţiile ce au supravieţuit din vechiul corp didactic au plecat capul şi şi-au deformat coloana vertebrală, dar prezervând un rest de competenţă. În acest cadru infracţional se schimbau teze la admitere, se mistificau notele şi promovările, se încurajau actele de corupţie etc., proces ce a adus de-a lungul deceniilor la apariţia unor adevăraţi mutanţi, preudo cadre didactice, impostori de grade diferite, veritabile concasoare de distrugere a mult preţuitului învăţământ mrdical românesc. Soarta ajutoarelor noastre, cadrele medii şi personalul auxiliar din universităţi nu a fost mai bună, recrutarea şi promovarea făcându-se după aceleaşi criterii viciate şi păguboase.

Evenimentele din 1989, scenariu de televiziune pregătit destul de grotesc de mai multe forţe şi servicii secrete indigene şi externe, acţionând la lumina zilei, dar şi în spatele cortinei (mai ales de acolo), dar care au fost luate în serios de către mii de români inocenţi (majoritatea tineri şi copii, ajunşi în pragul disperării), care le-au dat un mers către o veritabilă revoluţie. Caracterul ei tot mai clar anticomunist explică baia de sânge ce a urmat (cca 1600 de morţi şi mii de răniţi, cifre avansate de noi în ocultata lucrare „Holocaustul Roşu”, editată în patru ediţii româneşti), dar şi rămânerea la putere a nomenclaturii de partid, securiste, militare, culturale, mediatice etc., dar însumând şi bande de oameni mediocri din rândurile 2 şi 3 ale temutului aparat privilegiat şi represiv.

În acest context, acum, după peste 20 de ani, nu mai poate surprinde pe nimeni truismul că metehnele viscerale ale regimului comunist şi ale structurilor sale neperformante (exceptând promovarea şi perfecţionarea terorii) s-au transmis, similar vaselor comunicante, în universităţile şi facultăţile ţării, neocolind nici medicina. Criteriile de recrutare şi promovare universitară au rămas aceleaşi; deşi corupţia şi mita au luat proporţii înfricoşătoare, după mărturiile ce le deţin, iar Institutul de medicină din Bucureşti, atât de drag mie, a plonjat actualmente, din locul fruntaş ce-l deţinea, la coada listei calităţii produsului ei, dar în fruntea înjositoarei scale a corupţiei şi a incompetenţei corpului didactic. La lotul dinozaurilor securisto-comunişti, prezervat cu străşnicie (mulţi dintre ei menţinuţi la catedră până la vârste matusalemice), s-a adăugat, cu migală şi fudulie proletară, corpul beizadelelor, acesta din urmă dovedindu-se mai incompetent, mai corupt, mai lacom, mai abuziv, mai iresponsabil; iar bomboana de pe colivă a fost reprezentată de facultăţile private, despre care orice comentariu este de prisos, dar care, din fericire, a lovit mai puţin medicina. A existat şi în comunism şi post decembrist o minoritate de oameni valoroşi profesional, moral, civic etc., ca rezultat al unor calităţi personale, a unei educaţii familiale deosebite, a unor studii în afara ţării şi a unei perfecţionări permanente, odată cu o lăudabilă responsabilitate faţă de procesul didactic; din păcate, aceştia n-au putut şi nu vor putea contracara puterea de strivire copleşitoare a majorităţii impostoare.

Şi astfel, despre şcoala de medicină românească se vorbeşte la trecut, mulţi dintre medicii tineri valoroşi, mai ales dintre aceia ce au beneficiat de un studiu post-universitar în străinătate, părăsesc România, iar degringolada şi deznădejdea din învăţământul medical superior (şi nu numai) sunt dezolante, iar calitatea actului practic medical scade vertiginos. Nemaiexistând maeştri, modele (cu puţine excepţii, după mărturisirile câtorva zeci de tineri colegi români), produsul final de calitate al facultăţilor de medicină s-a împuţinat catastrofal, iar meseria noastră s-a depărtat tot mai mult de rigorile cerute de către Hipocrates.

2. Procesul didactic a suferit şi el mutaţii deloc benefice. Dacă în comunism tratatele şi revistele de medicină de calitate erau o raritate, iar cele străine se obţineau cu greu şi la preţuri mari, generaţiile post decembriste au căpătat acces (situaţie ce părea providenţială) la manuale, reviste şi cursuri post universitare de primă mână, fie prin procurare directă sau strădanie proprie (este remarcabilă lista importului literaturii de specialitate), fie prin apelarea la poşta electronică, fie prin deplasări şi studii, pe termene variabile, în marile centre medicale ale lumii, fie prin participări la reuniuni medicale internaţionale etc., facilităţi la care generaţii întregi, ce-au suportat rigorile sălbatice ale regimului comunist, nu puteau decît visa.

Deci, informaţia medicală de primă calitate este la îndemână, dar cadrele didactice ce ar trebui s-o parcurgă, s-o însuşească, s-o sistematizeze şi să o transmită celor tineri, nu sunt în cea mai mare proporţie apţi de un asemenea travaliu. Şi nici n-au chef s-o facă! În locul prelegerilor clasice în faţa unui auditoriu interesat, s-a împrumutat fără măsură sistemul occidental al proiecţiei pe un perete sau ecran, de obicei în semiobscuritate (ale cărei efecte, pentru unii, nu-l mai comentăm), iar sinteza vorbită a conferenţiarului s-a transformat într-o litanie plicticoasă, cu beneficiu inconsistent pentru ascultători. La rândul lor, aceştia din urmă, au renunţat la actul scrisului, notatului, sistematizării şi repetării celor predate. Iar explicaţia consolatoare şi frustrantă totodată de la cei pe care i-am cunoscut în ultimii ani este că, asemenea practici nu-şi găsesc rostul, din moment ce totul poate fi accesat pe leptopul instituţiei unde lucrează sau cel privat. Travaliul de memorare pe termen lung (memoria engramatică) al studentului medicinist şi al medicului în general, s-a transformat în a asculta cuminte în semiobscuritate fraze scrise şi citite mai nuanţat sau nu şi o promisă consultare a datelor înmagazinate în memoria computerului. Dar accesarea rapidă şi comodă a informaţiei nu înseamnă niciodată (sau în proporţie infimă şi pentru indivizi rari, dotaţi genetic în mod excepţional) şi înmagazinarea ei, în cultura medicală a individului, accesibilă în orice clipă, cum ar fi, de pildă, urgenţele medicale. Asistăm astfel la o neglijare grosolană a regulilor procesului de memorare, de cimentare a noţiunilor; regina zilei a devenit memoria instantanee (durând minute sau ore, după individ, ca rezultat al ascultării sau citirii); rolul cenuşăresei în procesul de instrucţie medicală a fost preluat de memoria intermediară, ce fixează noţiunile pe perioade ceva mai lungi (zile, săptămâni, în cazuri deosebite), dar, mai ales de memoria engramatică, momentul neurofiziologic capital, când informaţiile sunt înmagazinate pentru lungă durată (uneori pentru toată viaţa), în structurile lipoprotetice ale creierului.

Numai că, pentru a aşeza aceste date în sertarele de durată ale memoriei, se cere folosirea simultană a mai multor simţuri (văzul şi auzul jucând rolul principal), scrierea şi repetarea lor. Ori, cum la aşa ceva nu se mai apelează, în corpul medical din lumea actuală au apărut „leptopiştii”, adevăraţi fanatici şi mânuitori ai unei maşinării, a cărei capacitate extraordinară de a oferi informaţii comode la birou sau la masa de lucru (care odată identificate ar trebui printate şi studiate, făcând astfel posibilă memorarea lor) este folosită numai parţial. Şi lucrurile nu se opresc aici, pentru că leptopurile au luat locul tratatelor, monografiilor, revistelor, copiilor la xerox etc., iar biblioteca sau fisierul personal (conţinând quintesenţa celor citite, la rândul ei subliniată, colorată etc.), sunt practici abandonate, ignorate sau total necunoscute de către marea majoritate a colegilor practicanţi ai medicinei. De unde şi legitima întrebare: cum poate fi, în aceste condiţii, definit, delimitat, bagajul de cunoştinţe permanente, la îndemână în orice clipă, pentru practicianul contemporan? Cum se măsoară progresul privind cantitatea şi calitatea cunoştinţelor medicale ale unui individ, după o asemenea deturnare păguboasă a procesului de memorare? Cum se comportă aceşti medici în situaţii de urgenţă sau la consultaţiile moderne, tot mai rapide, tot mai superficiale? etc. etc.

3. La fel de îngrijorător ni se pare şi sistemul de verificare periodică a cunoştinţelor, numite tot mai frecvent „evaluări” şi nu examene, care este fie total rejetat, fie se practică în toate etapele procesului de instrucţie medicală, apelându-se la „răspunsurile multiple”, sistem care a înlocuit în cvasitotalitate întrebările directe, despre o anumită noţiune. Examenele scrise, probele orale minuţioase şi relevante pentru estimarea amplorii şi temeiniciei cunoştinţelor celui aflat în dialog cu examinatorul, au fost măturate din procesul didactic (verificat de secole) şi înlocuite cu răspunsuri bazate de multe ori pe logică şi intuiţie (şi ele necesare medicului) sau împrumutând tehnica unui joc de rebus. Ca fost cadru didactic, am certitudinea că nu se poate pretinde diferenţierea unei noţiuni (în cazul bolilor, semnelor, simptomelor, operaţiune ce aparţine diagnosticului diferenţial), fără însuşirea ei ca atare. Se ignoră astfel, în mod grosolan, o regulă fundamentală a procesului de memorare: mai întâi se fixează solid o noţiune şi apoi se solicită neuronilor diferenţierea ei.

4. O altă practică, cu efecte dezastruoase, este neglijarea anamnezei şi a examenului corporal, mergând până la abandonarea lor totală, în unele cazuri (pacientul rămânând deseori în scaun, nedezbrăcat), malconduită urmată de neformularea primei etape a diagnosticului, deseori cea mai importantă, a diagnosticului clinic prezumtiv. Se trece direct, sau aproape direct (după câteva cuvinte schimbate cu bolnavul), la solicitarea explorărilor paraclinice, iar uneori, cu consecinţe mult mai grave, la prescrierea tratamentului, inclusiv medicamentos. Se escamotează astfel culegerea datelor „primare” şi reale, legate de suferinţa individului (simptome, semne), viciindu-se, fie temporar, fie definitiv, căutarea şi formularea unui diagnostic corect. Concomitent, medicul făptaş nu-şi mai exersează gândirea clinică, măreşte costurile actului medical, prelungeşte nefiresc etapa stabilirii diagnosticului şi poate, cea mai gravă consecinţă, măreşte şansele unui diagnostic eronat, virtual.

Explicaţiile acestei periculoase deraieri ţin nu numai de defectele morale ale medicului (inclusiv superficialitatea şi iresponsabilitatea faţă de bolnav) dar şi de lipsa de cunoştinţe solide, ceea ce duce la „transferarea” ponderei în formularea diagnosticului, din encefalul examinatorului, în teritoriul fără limite al explorărilor paraclinice, tot mai multe şi mai costisitoare. Se profilează astfel decesul în tăcere al medicinei clinice şi victoria neglorioasă a explorărilor, a maşinilor. Într-o anexă a acestor triste rânduri, veţi putea citi semnalul de alarmă, dat, în acest sens, de către prestigiosul Stanford Institute, asupra importanţei şi meticulozităţii examenului obiectiv al pacientului, chiar şi în supratehnicizata U.S.A.

5. Deşi lista ar putea continua, închei unele din gândurile mele, bântuite de spaime şi de incertitudini, privind evoluţia medicinei româneşti, cu neliniştea cauzată de locul tot mai important pe care „materialul”, retribuţia, statutul social local etc., îl câştigă progresiv în mentalitatea, ţelurile şi priorităţile tânărului medic român; deseori acest proces se desfăşoară în detrimentul „moralului, spiritualului, devotamentului şi dragostei creştineşti pentru pacient. Cunoscător foarte bun al statutului umilitor creat colegilor mei români de către nomenclatura post decembristă (neociocoimea roşie, aşa cum am stigmatizat-o în Addenda scrisă la ediţia a treia a „Holocaustului Roşu”), înţelegându-le foarte bine revolta legitimă şi frustările, versus opulenţa celor ce au prăduit România şi nu se mai opresc, cred că am datoria să vă sugerez, dragi tineri colegi, nu numai o variantă de supravieţuire, dar şi o strategie de a survola aceste vremuri triste, îndeosebi pentru intelectualii ţării, dar şi pentru toţi românii, vremuri ce îşi au sorgintea nu numai în deturnarea Revoluţiei Române sub bagheta dinozaurului comunist, Ion Ilici Iliescu (oare de ce-l cheamă aşa?), dar şi al celor (sper că un număr mic dintre medici) care, prin votul lor, au cauţionat perpetuarea structurilor vechiului regim comunist. La conservarea sănătăţii (cu orice preţ şi mare consecvenţă), la respectarea strictă a codexului moral şi creştin, dăltuit de înaintaşi, la efortul de a învăţa şi de a perfecţiona câteva limbi de circulaţie internaţională, la străduinţa de a studia şi a profesa un timp într-o ţară civilizată a lumii actuale etc., vă propun o strategie de restructurare şi remodelare (şi dacă se adaugă şi învăţatul, nu-i nici o ruşine, că doar nu vă ştie nimeni) a cunoştinţelor şi a modului de a vă exercita profesia, spre folosul oamenilor, dar şi al familiilor dumneavoastră. Cele câteva rânduri scrise în C.V.-ul postat mai departe îmi dau curajul că pot îndrăzni la demararea unei astfel de acţiuni, iar la capătul unei curse extrem de solicitante, cu momente de solitudine (similare celor redate de emoţionantul film englezesc „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”), veţi atinge un alt statut medical şi intelectual, veţi beneficia de alte disponibilităţi şi alte şanse de a vă valorifica calităţile, fie în ţara noastră (aşa cum sper şi militez cât îmi stă în putinţă), fie în afara ei. Pentru mine, rezonanţa dumneavoastră la acest demers mi-ar întări speranţa că „România nu-i pierdută”, iar rejetarea medicilor români pribegi (în timpul dictaturii comuniste), practicată constant atât de către autorităţile române post decembriste, cât şi de centrele de învăţământ universitar din ţară (fie de stat, fie private) ar putea fi măcar în parte surmontată, iar cele învăţate de la maeştrii lor (formaţi în totalitate la excelenta şcoală de medicină românească, dar şi în străinătate), nu se vor irosi, ireversibil, irecuperabil!

Cu speranţă şi cele mai bune gânduri, al dumneavoastră,

Dr. Dr. Florin Mătrescu

Ps.1. Materialul ce urmează sistematizează, după o experienţă proprie, momentele cele mai importante ale formării şi perfecţionării unui practician, metoda cea mai accesibilă a documentării medicului, sinteze valoroase privind problematica medicului modern etc. Beneficiarii cei mai importanţi ar putea fi: medicii de familie, interniştii (rezidenţi sau specialişti) dar şi studenţii anului VI ai facultăţilor de medicină din ţară.

Ps.2. Cum actiunea de a coagula grupuri mari dintre acei medici nominalizati mai sus in marile centre universitare, in vederea unei expuneri explicative de circa doua ore a esuat, inoperanta a devenit si dorinta mea de a darui fiecarui organizator un set de CD-uri cu urmatorul continut:

1.  Indemn catre performanta; material necesar prezentarii orale;
2.  Examenul obiectiv al bolnavului (un film de cca o ora si jumatate );
3.  „ABC-ul medicului practician” si „Urgentele medicului practician”;
4.  Actualitatile din medicina interna a anului 2009
5. Actualitatile din medicina interna a anului 2010
6. Actualitatile din medicina interna a anului 2011 ,   toate cele de mai sus incluse intr-un DVD
7.  Actualitatile din medicina interna a anului 2012, selectionate din presa medicala germana a anului respectiv.

Pentru fiecare an calendaristic, in prima parte sunt prezentate actualitatile terapeutice, urmate in a doua parte, de actualitatile capitolului respectiv de medicina.

Mi-a ramas numai speranta cominicarii prin intermediul internetului a dorintei mele, de a oferi celor interesati (reprezentanti ai unei grupe de medici din tara sau din strainatate), a intregului material spre multiplicare si difuzare.

Ps.3. Urmând şi însuşindu-vă cât mai mult din acest program, am convingerea că nivelul dumneavoastră de competitivitate, atât în România (unde din păcate numărul medicilor calificaţi şi cu moralitate a scăzut dramatic), cât şi în afara ţării, temporar sau definitiv, va creşte substanţial.

Ps.4. Pentru a vă facilita luarea unei hotărâri, aceste rânduri introductive sunt urmate de CV-ul autorului, care legitimează sau nu (după opţiunea fiecăruia) legitimitatea şi credibilitatea unui asemenea demers. Se adauga cuprinsul cursului explicativ (primul CD) si anexele respective.

Ps5. Daca in lunile acestui an (2013 ) cititorii acestui mesaj vor arata un mimim interes fata de demersul meu, voi continua an de an munca mea de prezentare rezumativa a actualitatilor medicale din presa de specialitate germana. Altfel, pentru lectura mea necontenita, voi ramane sigurul beneficiar; se vor mai adauga desigur si un numar redus de prieteni, cunoscuti, ex-studenti, ce vor apela si in viitor la un sfat medical din partea mea

Bucuresti 15-August-2013 . De ziua Sfintei Marii